“Titlul expoziției, ”Incursiuni simbolice”, dezvăluie intenția autoarei de a-și orienta discursul după repere / semne sintetice și stilizate (căci asta e simbolul, în fond: ”ceva care sugerează altceva sau mai mult decât se vede”, cf. Oxford Dictionary). Numai că Irina Maria Moldovan își exersează viziunea simbolică pe o suprafață mai largă, adică într-o ecuație care cuprinde atât abstractul cât și figurativul. Astfel, dacă o serie de tablouri prezintă sau re-prezintă concepte generale, filosofice, mistice sau ezoterice (”Devoțiune”, ”Oul vieții”, ”Nihil sine Deo”, ”Veșnicie” ș.a.), altele propun identități / imagini particulare, subiective care ”instaurează” simboluri ( ”Eu și Tom sau despre iubire”, ”Poveste” etc.). Într-o categorie, interpretarea sensului simbolic provine din acordul personal conferit formei și cromaticii în cadrul compoziției; în cealaltă categorie, el decurge din transfigurarea unei imagini ieșite din memoria / experiența proprie (uneori culturală), cu accente și tușe care impun o anumită lectură. M-aș opri la două exemple elocvente și definitorii. Primul, ”Zodiac”, ilustrează modul în care artista știe să proiecteze într-o convenție / matrice general acceptată simțirile exersate pe cont propriu, de unde rezultă douăsprezece trepte în ”zona de impact” cu tot atâtea tipuri de trăiri / întâlniri moderat tensionate (v. roșul dominant). Al doilea, ”Poveste”, o narațiune în manieră pop-art despre exersarea ”singurătății împreună”, parafrazează un fenomen exterior pe care Irina Maria Moldovan îl înregistrează, rămânând la latitudinea fiecărui privitor să-l transforme într-un ”caz”, funcție de referențialul propriu. E aici un balans între ”în lăuntru” și ”în afară”, din poziția artistului sfâșiat de dileme (unele îi aparțin, pe altele doar le observă). În privința portretelor (”Frida” și ”Tribute to Frida”) și autoportretelor (I.M.M. și ”Visare”), aș descifra în această asociere – dincolo de aparența de ”studiu” / stadiu – un fel de manifest în asumarea condiției femeii-artist; poate și sugestia unei afinități stilistice, dar pentru asta ar mai fi nevoie de argumente… Adăugând la cele menționate mai sus încercările de expresionism abstract sau figurativ (din ”La joie de vivre” și ”Stăpânul inelelor”), în opoziție cu cadrajul decorativist al simbolurilor, expoziția ar lăsa impresia de eclectism stilistic. Și atunci, firesc, vine întrebarea: de unde rezultă, totuși, senzația de coerență / unitate? Răspuns: cred că din preferința pentru suprafața relativ mare a pânzelor (între 100 x 80 cm și 120 x 100 cm) unde, de pildă, concizia simbolică originară capătă plasticitate și profunzime; și din insistența pe o gamă cromatică bine controlată. În consecință, (sinestezic vorbind) ”tonul” e grav, meditativ, indiferent de subiect, însă fără să atingă limita depresiei. – Emil Nicolae, poet, eseist și jurnalist.
