Testimonial

Moldovan Irina MariA
„Mira, tu eș, lumina omului…”

Meșterul Manole de Lucian Blaga
Pentru Irina Maria Moldovan, MIRA!

Într-o bună zi, nu cu mult timp în urmă, am primit un mesaj, atât de simplu și totuși năucitor, care a născut un mic dialog. Cu o rugăminte fermă și multe semne de întrebare:
– Bună ziua! Am o enormă rugăminte: Mă puteți ajuta, vă rog, cu o recenzie?
– Eu: …?!
– Mira: – Lucrez la site-ul meu de artă și m-ar ajuta mult câteva gânduri din partea Dumneavoastră.
Mulțumesc din suflet! Vă rog să mă iertați pentru îndrăzneală.
O zi binecuvântată!

Demult tare am încetat să mă mai întreb de ce, uneori, persoane pe care nu le cunosc, cum aș crede eu că poți cunoaște pe cineva, mă roagă pentru un cuvânt…
Poate că am renunțat definitv la această exterioară manifestare a mirării și datorită bunului meu prieten Ioan T Morar, de la care am învățat că uneori dintr-o simplă poveste poți deveni personaj de carte, motiv pentru care, din smerenia recunoașterii celui/ celei care cere cuvânt, am început a sonda…
Cine este Irina M Moldovan?

De pe pagina ei poți afla că este avocat, la Baroul Neamț, că a terminat Facultatea de Drept – George Barițiu din Brașov, a învățat la Colegiul Petru Rareș din Piatra Neamț, că este din Piatra Neamț și are fix 499 de urmăritori… 🙂
Firește, mai poți observa că are două link-uri, unul irinamoldovan.ro și irinamoldovan.art
Foarte multe, despre Irina, poți găsi și din pricina expozițiilor la care a participat, dar în aceeași măsură și datorită activității din profan, unde este foarte activă, apreciată și respectată…
În schimb, despre ceea ce aș vrea eu să vă vorbesc – până la urmă am fost rugat să scriu o recenzie, atipică e drept, dar totuși recenzie – ei bine, am ales să vă vorbesc despre Lumina Irinei Maria Moldovan, prilej pentru care am găsit și această anagramă – Mira!
Să știți că nu este neapărat a mea expresia… Dacă spicuiți câteva din comentariile prietenilor sau cunoscuților Irinei, la postările cu și despre lucrările ei, veți vedea că majoritatea vorbesc despre lumina ei: ce lumină frumoasă, cât ești de luminată, ce lumină specială etc și atunci, cum zice și Blaga, i-am zis și eu: Mira, sau cea care aduce lumină omului…
Ce poate fi mai frumos decât să primești în dar armonia de culoare, mai presus de cuvânt, care preface totul în lumină? Care poate reda Însăși Lumina?
Ca avocat, Irina a primi în dar cuvântul… Elocvența! Darul de face dreptate și de a susține, în apărareadreptății, libertatea cuiva. De a reda sau de a reface des1nul cuiva. Ce dar minunat…
În schimb, artistul Irina Maria, după câte se pare, a primit în dar un Dar și mai minunat: Lumina…
Nu vă ascund că, la un moment dat, cu ceva ani în urmă, am avut șansa să țiu câteva ore de tip conferință, la un curs interdisciplinar de Stimularea Creativității, la Iași, un modul pentru studenții de la Chimie Industrială, păstoriți de inimosul profesor Nicolae Hurduc și luminați de minunatul profesor Cristian Ungureanu, prilej de a o cunoaște pe Irina Maria. E drept, virtual, deoarece fiind în perioada pandemiei orele ținute fizic au fost aproape imposibil de realizat. Cu toate acestea, am avut atunci șansa să remarc o lucrare a Irinei, eu spunându-i generic – Anemonele sau Cele trei grații sau Mica mea Treime!
Impactul a fost major deoarece am primit în dar lucrarea, care a ajuns la mine în munți, după o săptămână, venind prin curier… De aici puteți citi o generozitate infinită, inclusiv plata transportului fiind achitată…
Ce pot a mai spune? Am așezat-o în așa fel încât în fiecare dimineață, când plecam spre servici, lumina ei, ca dintr-o icoană, îmi zâmbea, urându-mi, cumva, o zi bună!
Seara, la întoarcerea acasă, mă aștepta, cuminte și tainic, zâmbind acum ea mulțumită că m-am întors acasă…
Acest ritual negrăit dintre noi are loc deja de trei ani, prilej de bucurie pentru mine în singurătatea casei mele: părinții departe fiind și soția mea dintru mine departe fiind și ea…
Cum au reușit aceste flori să intre atât de puternic în viața mea? În sufletul meu? În meandrele tăiniciei mele? Nu știu… Dar puteți întreba ar1sta ce a pus ea în culori, în cerneală, acuarelă temperă, lamă ori cuțit sau ce tehnică o fi folosind… Numai că răspuns nu veți afla, deoarece nu tehnică este acolo, ci suflet… Iar ce pleacă din suflet emoție e și se cheamă că e poartă spre mântuire. Este har peste har ce vine și se așterne lin peste bucata de hârtie albă ce stă plecată în fața Irinei și așteaptă semn de la Maria ca să se poată supune spre a da viață la ce e în sufletul artistei: fie că e floare, ochi, buze ori morminte, cum ar spune tot Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…
La fel așa și Irina Maria, Mira de acum, tremurătoare, în harul creației, nu strivește ci îmbogățește îndelungata zare cu largi fior de sfânt mister…

Am zis!
Pleșa Cosmin, un regizor atipik.

Ps. Pentru toți cei care doriți să aflați mai multe vă invit, în darul ascultării, să intrați pe acest site: www.irinamariamoldovan.art

Are exotismul unei apariții romantice ce alunecă printre contraste cu ușurința unui arcuș purtat cu dibăcie de la o partitură la alta, de la un limbaj estetic la altul. Vedeam pe simeza expoziției „Incursiuni Simbolice”, nuanțele unui hiperrealism surclasat alături de pictură abstractă, explorări temerare ale marilor idei antice, simbolistică mistică și filosofică, teme și construcții curajoase în culoare și desen, un copil, o mâță (!), o lună atârnată de un deget divin… Coboară impulsul de a ști mai mult despre personajul care a stat în fața mea și a vorbit despre tema unei noi expoziții, despre căutări în mitologie și imagistică arhaică. Îmi este limpede că va căuta ceea ce deja i-a șoptit trecutul…

Întreb confrați din profesiunea ei, din mediul ei, din preajma ei pentru a mă dumiri. La final, am rămas cu picturile Irinei Maria MOLDOVAN în față, cu un parcurs biografic discret-ambiguu și imprevizibil, cu misterul unei ființe care pare că încearcă să abandoneze lumea conceptului și a persuasiunii juridice pentru că nu-i mai oferă acum satisfacția afectivă ori sațietatea exprimării vitale necesare. Vertijul realist al luptei la bară nu mai are suficiența posibilităților de expresie la care visează această ființă pasională. Se pare că aparența romantică nu este decît o perdea subțire îndărătul căreia se camuflează un scrîșnet existențial.

Irina Maria MOLDOVAN s-a așezat între vieți și între oglinzi paralele. Este reminiscent glacială și rațională, pe de o parte, și asta se vede în conceptele și simbolurile abstracte verbalizate în titlurile lucrărilor (pledoaria încape și ea, adiacent, în modalitatea originală de a-și prezenta lucrările în catalogul expozițional). De cealată parte, desenul, culoarea sunt mai aproape de viață, au o forță proprie  pregnantă și intempestivă, iar Irina, atât cât am putut vedea, vrea să trăiască, dar să trăiască neapărat altfel, să muște din carnea spiritului.

Maurice Barrès scria undeva că ceea ce interesează pe artist în arta lui este legat de destinul propriu. Pentru că pictura este forma nouă în care se exprimă Irina, copilăria, misterele, tainele și simbolurile care o preocupă sunt reflectate și devoalate în tablouri-oglinzi, pânze-etape. În această fază a devenirii sale, artista spune și expiază momente și îngrijorări biografice, gânduri, concepte ori idei filosofice asimilate prin lectură. Se caută și este pe drumul cel mai bun al rătăcirilor, chiar stilistice, unde „rătăcire” are sensul de versificație vizuală distinctă și solitară.

Să recunoaștem că zeii au fost generoși cu ea. A primit darul frumuseții și feminității, îndrăzneală și farmec, minte și inimă fragilă, mână și talent, ochi și subtilitate, o bună cultură, dar peste toate, a primit curajul pasului în gol și a ieșit pe simeze. Are totul ca, andante pe cărarea urcândă a acestei forme de exprimare vizuală, să ajungă la propriul suflet, după ce, desigur, va fi spus în toate variațiunile acele lucruri care țin de încercările, de structura și de preocupările sale strict livrești. A început să picteze la hotarul unei vârste litigioase și, cu voie, și-a creat o fractură gravă între profesie și chemarea nouă, atavică, spre altceva.

Din sfîșierea reflexivă a oglinzilor și din chinul identitar va păși liberă odată cu pacea și liniștea stilului propriu, care se va releva după avatarurile simbolisticii vizuale pe care acum o experimentează cu o siguranță vizibilă. Mâna i se va mișca altfel, în acordul intuiției și sufletului care privește în sine și nicidecum în suprafețele răsfrânte, dubitative ale începutului.

Până acum imaginile de pe simeză ne vorbesc despre confirmări și certitudini ale intelectului care știe că actul de a picta este salvator, că simbolul înghite cruzimea unor experiențe și spaime. Irina caută  un echilibru și un acord interior și pentru asta se află în continuă revizuire și în  continuă creștere. Este greu de închipuit ce se află în mintea și inima unui om care își preface, aparent abrupt, cariera, forma de exprimare și forma de viață și rămâne dependent și tributar unor reflexe contrare ce continuă să consume fraudulos ființa artistică.

Ne întrebăm cum și-ar reprezenta „Veșnicia” peste câțiva ani această ființă curajoasă și plină de surprize, cum va ieși din „caleidoscopul” stilistic actual către spațiul miraculos al posibilităților de exprimare proprii, cum va așeza în povestea culorii liniștea luminoasă a găsirii unicității de stil? Acum Irina hrănește fiara hămesită a scizurii inimii prin parafrazarea unor autorități și modele de lucru care sunt, totodată, chipuri ale neliniștii sale unice și momente de evazivă identificare pasională (ideea substanțială de parafrază sugerată de Poetul Emanuel). Dar odată sătulă și satisfăcută, această fiară se va depărta ca umbra unui coșmar.

Pentru a trăi între oglinzi paralele care se privesc infinit și nedeterminat una în cealată, Irina Maria MOLDOVAN nu are de ales decât să continue, inevitabil, să exprime, să individualizeze locul acela al cugetului ei care este independent de biografii. Pictura este instrumentul, arma neatârnării sale și va deveni libertatea ei. Supliciul dureros al dublei reflectări ar putea-o purta spre o modalitate de limbaj unic, recognoscibil ca stil și forță.

Avem în față, în desfășurare, o poveste estetică și biografică dinamică și surprinzătoare, ca însăși făptura artistei. – Anica Luncanu, jurnalistă și scriitoare.

„Titlul expoziției, ”Incursiuni simbolice”, dezvăluie intenția autoarei de a-și orienta discursul după repere / semne sintetice și stilizate (căci asta e simbolul, în fond: ”ceva care sugerează altceva sau mai mult decât se vede”, cf. Oxford Dictionary). Numai că Irina Maria Moldovan își exersează viziunea simbolică pe o suprafață mai largă, adică într-o ecuație care cuprinde atât abstractul cât și figurativul. Astfel, dacă o serie de tablouri prezintă sau re-prezintă concepte generale, filosofice, mistice sau ezoterice (”Devoțiune”, ”Oul vieții”, ”Nihil sine Deo”, ”Veșnicie” ș.a.), altele propun identități / imagini particulare, subiective care ”instaurează” simboluri ( ”Eu și Tom sau despre iubire”, ”Poveste” etc.). Într-o categorie, interpretarea sensului simbolic provine din acordul personal conferit formei și cromaticii în cadrul compoziției; în cealaltă categorie, el decurge din transfigurarea unei imagini ieșite din memoria / experiența proprie (uneori culturală), cu accente și tușe care impun o anumită lectură. M-aș opri la două exemple elocvente și definitorii. Primul, ”Zodiac”, ilustrează modul în care artista știe să proiecteze într-o convenție / matrice general acceptată simțirile exersate pe cont propriu, de unde rezultă douăsprezece trepte în ”zona de impact” cu tot atâtea tipuri de trăiri / întâlniri moderat tensionate (v. roșul dominant). Al doilea, ”Poveste”, o narațiune în manieră pop-art despre exersarea ”singurătății împreună”, parafrazează un fenomen exterior pe care Irina Maria Moldovan îl înregistrează, rămânând la latitudinea fiecărui privitor să-l transforme într-un ”caz”, funcție de referențialul propriu. E aici un balans între ”în lăuntru” și ”în afară”, din poziția artistului sfâșiat de dileme (unele îi aparțin, pe altele doar le observă). În privința portretelor (”Frida” și ”Tribute to Frida”) și autoportretelor (I.M.M. și ”Visare”), aș descifra în această asociere – dincolo de aparența de ”studiu” / stadiu – un fel de manifest în asumarea condiției femeii-artist; poate și sugestia unei afinități stilistice, dar pentru asta ar mai fi nevoie de argumente… Adăugând la cele menționate mai sus încercările de expresionism abstract sau figurativ (din ”La joie de vivre” și ”Stăpânul inelelor”), în opoziție cu cadrajul decorativist al simbolurilor, expoziția ar lăsa impresia de eclectism stilistic. Și atunci, firesc, vine întrebarea: de unde rezultă, totuși, senzația de coerență / unitate? Răspuns: cred că din preferința pentru suprafața relativ mare a pânzelor (între 100 x 80 cm și 120 x 100 cm) unde, de pildă, concizia simbolică originară capătă plasticitate și profunzime; și din insistența pe o gamă cromatică bine controlată. În consecință, (sinestezic vorbind) ”tonul” e grav, meditativ, indiferent de subiect, însă fără să atingă limita depresiei. – Emil Nicolae, poet, eseist și jurnalist.

“Pentru mine Irina e despre copilarie, e despre fericire pură și râs cu gura până la urechi. E despre un Univers pe care îl voi avea mereu în inimă. “Eu și Tom” este despre fiecare copil, despre prietenie și despre ceea ce păstrăm în inimă până la sfârșitul vieții. Despre amintirea la care ne întoarcem de fiecare dată cănd ne e greu sau ne e bine. E o senzație lipsită de timp și spațiu, e doar simțire. “

Gabriela Crețu

„Am avut privilegiul de a păși într-un adevărat paradis al culorilor și formelor la această expoziție de pictură cu flori. Fiecare tablou respira viață prin petalele delicate și culorile vii, creând o simfonie vizuală care m-a cucerit din primul moment. Artista a reușit să capteze nu doar frumusețea florilor în sine, ci și emoțiile și semnificațiile profunde pe care acestea le poartă. Fiecare pensulătă pare să fi fost aplicată cu o grijă și o atenție deosebită, rezultând într-o colecție impresionantă care m-a făcut să mă simt conectat la natură într-un mod nou și profund. Expoziția nu este doar o privire într-o lume de culori și forme, ci și o călătorie a sufletului. Fiecare tablou dezvăluie o poveste, o stare de spirit și o perspectivă unică asupra frumuseții naturii. M-am simțit ca și cum aș fi călătorit printr-o grădină secretă, unde fiecare floare își povestește propria sa poveste fascinantă. Recomand cu căldură această expoziție tuturor iubitorilor de artă și natură. Este o experiență captivantă care îți încântă simțurile și îți deschide inima către frumusețea ce se regăsește în fiecare colțișor al lumii noastre.”

„Concretetea unui vis a devenit realitate, la Irina Maria Moldovan. Uneori e suficient să îți dorești foarte mult ceva. Și acel ceva, plecat din lumea visului, devine realitate palpabilă. Pânzele create de Irina, sunt urmele unui miracol, a unei întrupări magice de talent și bucurie. Pentru ca, întotdeauna, arta și frumosul vin de la Dumnezeu. Artiștii vizuali, prin structura lor, sunt niște demiurgi care modelează și schimbă vieți. Ei aduc oamenii mai aproape de artă și oamenii mai aproape de oameni. Un artist nu poate fi decât un om bun. Un om modest. Un om care crede. Un om care are un har. Așa este și Irina Maria Moldovan, un artist vizual, extrem de talentat, de modest și carismatic. Lucrările semnate de ea sunt o revărsare de talent și miracol, sfințenie și curățenie. E atâta bucurie și lumină pe pânzele ei încât ai impresia că totul e o joacă. O joacă într-un univers pictural plin de poezie. Dacă privești cu atenție lucrările Irinei, îți dai seama de finețea și acuratețea mâinii care mânuiește pensula, a sufletului care lasă urme adânci pe pânza albă. Cu siguranță, Irina Maria Moldovan, pictează cu sufletul și are capacitatea de a strecura în inima privitorului straturi generoase de împlinire și frumusețe autentică. “ – Emilian Croitoru